Experiența mea ca voluntar la un centru de bătrâni

Centru de bătrâni

De mică am fost crescută la țară de către bunica mea, pe care o iubesc enorm și îi sunt recunoscătoare pentru toată dragostea cu care am fost înconjurată mereu, pentru tot ce m-a învățat și pentru omul care sunt astăzi, datorită ei.

Sacrificiul făcut de ea pentru a ne crește (pe mine, pe fratele meu și pe verișorul nostru), a fost unul foarte mare, deoarece la țară condițiile nu erau dintre cele mai bune, bunicul meu nu se purta frumos cu ea și a avut multe greutăți, dar cu toate astea, nouă nu ne-a lipsit niciodată nimic, ba din contră iubeam să petrecem timpul la țară și modul de viață de acolo.

De atunci am realizat importanța bunicilor în viața noastră și am rămas mâhnită de cum sunt tratați de cele mai multe ori unii dintre ei și de faptul că nu mai sunt respectați atunci când ajung la bătrânețe, în nevoie și total neputincioși.

De aceea, am simțit nevoia de a răsplăti într-un fel sau altul grija și iubirea bătrânilor și am decis să fac voluntariat la un centru de bătrâni.

Făcusem niște cursuri de masaj și cei de la centru căutau maseuri pentru bătrâni, așa că m-am prezentat fără să stau pe gânduri.

Odată ajunsă acolo, am realizat că un masaj de relaxare era ultimul lucru de care aveau nevoie bunicii de la centru. Și asta pentru că la centru am găsit bătrâni foarte bolnavi și foarte dornici de alinare și o vorbă bună. Tot ce pot să vă spun este că m-au plăcut din prima, ba chiar am devenit rapid persoana pe care își doreau să o vadă mereu lângă ei.

Chiar dacă erau tratați ca la carte și aveau tot ce le trebuie, angajații nu erau destui și timpul era limitat, iar nevoile bătrânilor erau multe, mai ales cele afective. Timp de două săptămâni petrecute acolo am reușit să-i cunosc pe fiecare în parte, să le aflu poveștile și să devin „nepoata” lor favorită. Deși mulți dintre ei aveau familii și nepoți, erau vizitați foarte rar, iar cei de la centru nu reușeau să-și găsească timp și pentru a sta cu ei de vorbă atât cât își doreau bătrânii.

Tot ce am trăit acolo m-a distrus emoțional, pentru că m-am atașat și eu de bunici și veneam acasă plângând în fiecare zi, pentru că mă simțeam atât de neputincioasă în fața lor. Aș fi vrut să-i scot de acolo sănătoși, să-i duc în sânul familiei lor și să-i văd fericiți, dar nu puteam și asta mă termina.

Starea lor de sănătate nu le permitea, iar familiile lor nu aveau timpul și nici pregătirea necesară pentru a se ocupa de ei. Apoi am realizat că acest cămin de bătrâni era un loc potrivit pentru ei, deoarece bunicii beneficiau de asistență medicală și psihologică permanentă, dar și de servicii medicale personalizate pentru cei care suferă de anumite afecțiuni. De asemenea, acolo sunt în permanență înconjurați de persoane asemenea lor cu care pot socializa sau se pot antrena în activități care să le facă plăcere și care să le țină mintea și trupul active, luptând astfel zilnic împotriva declinului fizic și psihic care îi amenință.

După toată această experiență, am realizat că sunt o norocoasă și îi mulțumesc lui Dumnezeu că bunica mea este bine, sănătoasă și sper să ne bucurăm cât mai mult timp de ea.

Sfatul meu este:



Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *