Anxietate, depresie postnatală și cum să-ți recapeți echilibrul

Am ales să vorbesc astăzi despre anxietate și depresia postnatală – un subiect foarte sensibil, pe care multe femei îl ascund sub preș, de rușine sau de teama de a nu fi catalogate greșit.

Dacă vă întrebați dacă am trăit aceste stări, răspunsul meu este DA și în continuare voi expune povestea mea.

Pentru toate mamele, venirea pe lume a unui copil este o binecuvântare (sau dacă nu este, asta ar trebui să fie din punctul meu de vedere).

Momentul când am ales să fac un copil a fost momentul în care mi-am dorit cu adevărat să devin mamă și am simțit că sunt pregătită pentru acest pas nou în viața mea. În general sunt de părere că orice lucru pe care îl faci în viață trebuie să ți-l dorești cu adevărat, pentru a nu te simți frustrat ulterior. Și într-adevăr, tot ce am făcut până acum mi-am dorit mult înainte.

Perioada sarcinii mele a fost una foarte ușoară și foarte frumoasă, pentru că nu am avut parte de nicio stare de rău, așa cum se mai întâmplă în unele sarcini. M-am bucurat pe deplin de toată evoluția sarcinii, timp în care m-am documentat și am mers la cursuri de puericultură pentru a mă pregăti așa cum se cuvine de venirea pe lume a celui mic. Cu cât se apropia mai mult data nașterii eu mă simțeam și mai pregătită și mai neînfricată de ceea ce va urma. Aproape că știam încă de mult timp cum va fi și cum va decurge totul. Știam că voi naște prin cezariană, că mă voi recupera foarte repede și că îl voi naște pe cel mic pe data de 26 septembrie, fix în data când l-am cunoscut pe tăticul lui, dar în urmă cu 12 ani. Și așa a fost, am ajuns acasă cu cel mic și eu eram ZEN. Fără stres, fără pic de frică și nu în ultimul rând foarte fericită.

Nu mi-am dorit încă de la început să am parte de ajutor din partea mamei sau soacrei mele, deoarece am considerat că prezența lor mă va stresa foarte mult și sincer vorbind nu le găseam utilitatea, mai ales că eu alăptam exclusiv și asta îmi ocupa tot timpul.

Am ales să îmi văd de viața mea la fel ca înainte, în limita timpului pe care îl aveam și să fac atât cât se poate aceleași lucruri care îmi făceau plăcere și mă relaxau. Nu pot să spun că am reușit de fiecare dată, însă am încercat.

Mi-am ținut copilul în brațe încă de la început, chiar dacă am trecut printr-o operație de cezariană și mulți spuneau să nu îl țin în brațe, mi s-a părut absurd și ilogic să nu-ți ții pruncul în brațe și să-i oferi toată dragostea de care are nevoie, de fiecare dată. Au trecut 2 ani și 4 luni, iar eu continui să îl mai țin în brațe și la pieptul meu, chiar dacă am terminat cu alăptarea fix acum un an de zile.

Încă de la început m-am ocupat exclusiv de cel mic, fără bone, fără ajutor și chiar dacă m-am simțit o mamă puternică și neînfricată, au fost momente când am simțit că nu mai pot, că voi claca și că nu voi putea ieși din acest cerc vicios.

Au fost momente când cel mic nu vroia să sugă, dar plângea de foame, iar eu eram nevoită să mă mulg pentru a-i da de mâncare, timp în care el plângea lângă mine și nu îl puteam liniști. În ciuda acestor momente nu am renunțat la alăptare și nici nu i-am dat supliment, iar el și-a revenit și a acceptat din nou sânul. Cu timpul, Edi al meu își făcuse obiceiul de a adormi la sân și eu mă simțeam nevoită să rămân lângă el, chiar dacă aveam vreo nevoie, căci orice mică mișcare îl trezea și începea să plângă. Se trezea din 2 în 2 sau din 3 în 3 ore pentru a fi alăptat, așa că am decis să-l iau cu mine în pat, pentru a mă putea bucura și eu măcar de puțin timp de somn, fără plânsete încontinuu.

Mă simțeam prizoniera lui și începusem să nu mai am timp de absolut nimic, fiind mereu cu el în brațe sau la sân.

Momentul diverificării am crezut că va fi unul care îmi va aduce mai multă liniște și gândul că ușor-ușor, dependența lui de mine nu va mai fi atât de puternică. Am crezut greșit, căci odată cu diversificarea stările mele de „nu mai pot” au devenit din ce în ce mai puternice și de nesuportat.

După diversificare, el a devenit și mai dependent de sân și efectiv refuza mâncarea în favoarea laptelui. Practic mă chinuiam să-i pregătesc tot felul de piureuri și supe, dar degeaba..nu îi plăcea nimic. Ajunsese chiar să nu mai vrea nici să doarmă, chiar după ce era alăptat și vroia să stea doar în brațe. Eu simțeam că nu mai pot, mă simțeam prizonieră și încorsetată de această situație. Erau zile în care nu reușeam nici să mă schimb de pijamale, nici să mănânc, nici să-mi fac duș, nici să-mi fac nevoile, pentru că făceam totul cu el în brațe, inclusiv exerciții de coborâri și urcări cu el.

Din cauza lipsei de somn și de mâncare am slăbit, iar stările mele de nervozitate interioră au început să se accentueze. Îl iubeam și îl iubesc foarte mult, dar situația în care mă aflam devenise foarte grea pentru mine și urlam efectiv înlăuntrul meu după ajutor, însă nimeni nu mă auzea. Toții nervii pe care îi simțeam nu mi i-am exprimat niciodată în afară, gen să țip la el sau să devin agresivă (nici nu îmi doream așa ceva), ci doar în interior. Efectiv mă durea stomacul și simțeam toată emoția în abdomen și un mare nod în gât.

Situația asta a durat ceva timp și stările mele de nervozitate s-au transformat ușor-ușor în frică, deoarece mi se inflamase glanda tiroidă, iar stomacul continua să mă doară și credeam că sunt bolnavă. După mai multe analize în care mi s-a confirmat că eram sănătoasă, am descoperit că ceea ce trăiam eu era de fapt o anxietate și probabil o mică depresie postnatală.

Cum am reușit ușor-ușor să mă reechilibrez?

Păi…în primul rând am încetat cu alăptarea, fix la 1 ani și 4 luni, am luat decizia de a fi un proces brusc, pentru că oricum nu mai aveam lapte și nu doream să prelungesc momentul de agonie. Cel mic a plâns vreo 3 zile, apoi și-a revenit și a uitat total de sân, de parcă nu ar fi fost alăptat niciodată până atunci.

Am început să citesc foarte multe cărți de dezvoltare personală.

M-am înscris la niște cursuri și am predat responsabilitatea cu cel mic în grija soțului sau a mamei.

Am făcut câteva terapii prin masaj de relaxare, reflexoterapie, terapia cranio-sacrală și o terapie psiho-somatică.

Am dorit chiar să fac voluntariat la o clinică de geriatrie.

Am început să mai ies la cumpărături sau cu prietenele la un suc…Pe scurt, am început să redevin eu, să mă regăsesc pe mine…asta m-a ajutat enorm.

Ulterior, l-am înscris și pe cel mic în colectivitate.

Vă spun din propria experiență că nu este foarte ușor să depășești aceste momente și multe mame o știu deja. Dacă la mine au funcționat aceste lucruri, e posibil ca la alte femei să nu funcționeze și să fie nevoie să apeleze la ajutor mult mai specializat și procesul să dureze mai mult. Pentru ele recomand psihoterapia invidivuală. În acest proces terapeutic vei discuta despre grijile pe care le simţi, despre credinţele, emoţiile şi comportamentele caracteristice. Vei învăţa abilităţi pentru a trata situaţii dificile, a lua decizii sănătoase şi a-ţi atinge obiectivele. Psihoterapia reprezintă un proces de analiză şi autocunoaştere care te ajută să conştientizezi ce ai primit şi ce dai, ce ai învăţat, ce ai experimentat, ce îţi place şi ce nu. Ea contribuie la reducerea sau eliminarea anxietăţii, depresiei şi a impactului traumei, vinovăţiei sau ruşinii, şi mai ales, te ajută să faci pace cu tine, cu trecutul și cu experiența trăită.

Și acum pe final, vreau să vă las 10 moduri de a construi rezistența la stres-ul vieții:

🍀 Crește-ți încrederea în tine;

🍀 Acceptă complimente atunci când îți sunt adresate;

🍀 Fă-ți timp pentru tine și pentru cei dragi;

🍀 Vorbește despre dificultățile tale și cere sprijn atunci când este nevoie;

🍀 Creează și respectă un buget realist;

🍀 Implică-te în activități de voluntariat în comunitatea ta;

🍀 Găsește modalități de a gestiona stresul în mod regulat;

🍀 Oferă sprijin celorlalți atunci când este nevoie;

🍀 Fă-ți timp pentru activitățile care îți fac plăcere;

🍀 Învață să fii în pace cu tine însuți.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *